Sentiment rezervat

leg de gâtul iubirii o funie împletită din păcate
o spânzur cu cruzime de norii posomorâți

limba ei salivează nervi

aceștia curg șiroaie pe pământul  bătut de urmele morților setoși

cu ochii ieșiți din orbite, 
iubirea își numără dinții lipsă

gândurile-i împrăștiate
varsă sânge prospăt peste țărâna prăfuită

vocea din adâncul ei zbiară:" VREAU Să Exist!"

nu-i dau vreo șansă de supraviețuire

îmi arunc urechile pe un deal fără vale,
prefacandu-mă că nu-i aud disperarea

la final, o înjunghii cu cel mai ascuțit cuțit
și îi arunc organele într-o groapă săpată din timp

ucid iubirea,
dar ea reînvie mai estetică de fiecare dată

Elemente expirate

frãție

luptă și iubire

pete hazlii

întuneric revărsat în cale

implant de secunde

în inima unui ieri pierdut

Goliciune

în ochii mei,

doi,

locuiesc alți mii de ochi...

unii văd ce trebuie să vadă

alții se mișcă în sens opus,

privesc neautorizat

în inima mea,

una,

se zbat alte mii de inimi...

unele simt în trecut,

altele - în prezent,

dar niciuna

în viitor

în numele meu,

singurul,

există alte mii de nume

în alte mii de vieți

și alte milioane de gânduri

în mine

zburdă miliarde de eu-ri

care mai triste,

vesele,

mari,

mici,

prietenoase,

solitare,

noi,

vechi,

banale,

originale

...

dar niciun ochi,

nume,

inimă,

nu iubește

Zarul

miroase a cuvinte dulci aruncate în vânt

la timpul nepotrivit

simt lașitatea fâlfâind într-o pictură contemporană

iubesc neînțelesul unor ochi plini de autism

respir câteva vise împlinite

cărora nu le pot face față
și sap adânc...

poate găsesc fericirea tipărită,

undeva,

în adâncime

aș vinde tinerețea și inima mea de femeie dezolată

pentru altă viață,

alt secol,

alte culori

mi-a spus un filosof: " cei corecți aruncă zarul cu fragmentul cel mai umbrit

întotdeauna"

Dincolo de...

dincolo de închisoarea oaselor

se ascunde libertatea sufletului curat

dincolo de caractere defecte

sălășluiește perfecțiunea

dincolo de moarte

întâlnești nemurirea

dincolo de mister

descoperi drama unui adevăr istoric

dincolo de mine

dai de un pustiu desculț

XXII şi un sfert

hypnos a încuiat noaptea într-o pivniță uriașă
iar cheia predestinată a aruncat-o în oceanul păcatelor nemântuite

întregul univers s-a luminat la față

de astăzi, zilele se dizolvă în împărăția timpului

pentru a renaște alte zile

soarele nu mai obosește să ardă necontenit

lumea nu-și mai doarme jumătate de viață

și nici nu mai visează "cai verzi pe pereți"

speranța de viață crește dublu

diminețile nasc dimineți
dorințele prind aripi

și colorează existența însuflețită într-un alb plauzibil

fără margini

Gânduri de nimic

o lumină se revarsă în deșert
acoperind pustiul cu raze gălbui

totuși e frig
căldură nu-i

prezentul

trecutul

viitorul e incert

cine va ști și cui să-i spui
că sufletul ți-e gol?

o deșertăciune imensă te apasă

să zâmbim tot zâmbetul fals din noi

să aiurim de griji și de nevoi

ne-ar părea viața mai radioasă

şi-om devenim acei strigoi
care luptă pentru nimic

Iubire incoloră

lumina înlăcrimată umezește respirația nopților obscure

dispare pentru totdeauna dinastia morților sinucigași

care s-au aruncat de pe tunelul fericirii

într-un gol fără sfârșit

tragedia nebunilor îndrăgostiți a pătat peisajul secolului venetic

de esența îndoielii pragmatice

culoarea amorului dintre două fiinte muritoare își abandonează farmecul

să mori din dragoste nu mai este la modă

Briză de imaginaţie banală

Viziuni credibile agață termeni transpirați de realitatea ireală

Toate zilele dansează în jurul minciunilor adevărate
și tot spațiul cotropit de speranțe deșarte visează avioane de hârtie

Luna fracțională a nopților își varsă amarul galben peste pământul murdar

de cadavrele speciilor dispărute, cândva,

în negura uitării de mâine

Eu am apărut dintr-o poveste albă, goală, nescrisă

Viața îmi curge printre litere fugare

Necitite de tine

Neauzite de nimeni,
doar de abisul nopților virgine

Nu pot citi pe întuneric

Nici tu

Nici el

Nici ea...

Doar presupunem ceea ce dorim să vedem,
să auzim

și să simțim

Vrem imposibil de povești inexistente

Și Eu

O filă albă

fără trecut și viitor,
doar prezent

O filă...

Azi zâmbesc

Poţi aduce soarele în viaţa mea
Poţi face lumină din întuneric

Ajung să cred că eu nu sunt eu

Îmi colorezi gândurile cu elixir fosferic.

Simt că aş trăi o altă viaţă
Ce senzaţie stranie, 

mă faci să zbor.

Mi-ai adus bucăţi de fericire în inima mea
Mirosim frunzele toamnei, ce ciudat e parfumul lor.

Iubirea

iubirea nu o întâlnești la orice colț al străzii

nu apare atunci când o chemi

nu răsare dintr-o dorință supremă

iubirea este o atenție sacră

care apare atunci când te aștepți cel mai puțin

Fără cuvinte

lumea exterioară poate să-mi provoace răni

doar tu îmi tămăduiești cicatricile

fără urme de gelozie și slăbiciune,
îmi luminezi zilele,

aduci soarele

și conturezi paradisul pe pământ

Indiferenţă

astăzi ai aruncat o bombă pe cerul amintirilor

ai șters definitiv trecutul

stelele cad cioburi peste dragostea noastră

două inimi se zbat în lutul umed
până nu mai ticăie

ai creat legi, dar le-ai încălcat singur

zeii sunt sătui de minciuni
și cer verdictul final: "indiferență!"

Nonşalanţă

invidia,
egoismul,
răul 
nu sunt  pentru mine

eu m-am născut
pentru a muri frumos

Closermania

Am pătat maioul "Closer" de cafeaua ta favorită

Pare a fi semnul legilor încălcate

Mâine, la ora 25.00, te voi aștepta în fața casei de culoare fără de culoare,

din capătul răscrucii

Vino în papucii grei de rocker

Vom tropăi peste dragostea noastră

Ochii

cuvintele spun prea puțin,
sunt sterile în mijloc

ochii spun totul

însă nu toți ochii vorbesc frumos,
doar cei care au inimă

Ţipătul intimităţii

mai tristă ca niciodată lumina îşi face drum către inima mea
și prin razele-i prăfuite licăreşte durerea

dorinţa arde în adâncurile timpului
iar atomii negativi străpung cu putere gândul insolent

mai tristă ca niciodată tăcerea parcurge mile întregi prin deşertul neputinţei

mai tristă ca niciodată tinereţea pare,
mai stinsă,
mai rece...

Confidenţial somnolent

o mantie de culoarea morții

îmbracă noaptea,

pregătind-o de sărbătoare

după orele 17:00 cresc luminile palide

tăcerea ascultă ploaia topitoare de clădiri

aburii de răceală îngheață cerul

imediat ce sfârșește ritualul orelor,

orașul infirm se culcă

doar eu fug cu răspusul în mâini

duc jertvă zeilor

noutatea:" noaptea e sora cu moartea!"

Deznodământ

încercuiţi de vise,  

mâncăm din pumni destinul

jertfim cu sânge anii

și geanta cu iubiri

ne izolăm de haos,
cruzimi și lașitate

cioplind uşor icoana unor amintiri

Prezent în gol

Prezentul
și-a pus pata pe mine

Inima
mi-a găurit-o cu un cuțit

Lacrimile durerii
sângerează amar

Viitorul
nu mai vine

Taci

Nu-mi place când taci

De parcă întunericul absoarbe lumina
De parcă între noi se trage cortina
Și pleci...
Și plec...
Rămâne doar umbra tăcerii, cortina

Nu-mi place când taci

Înec în gol

În liniștea nopții asculți iar tăcerea,

zărești felinare ce ard neîncetat

Și iarăși tristețea ți-acoperă lumea

și gînduri dispar, ca stele ce cad.

O grea vijelie în suflet mocnește,        

și-i frig ... și ți-e frică de necunoscut.

Respiri aer rece, uitând de probleme

Îți zice-a ta sine că totul rămâne trecut.

Vânzătorul de iluzii

Aveam o sete de absolut

Totuşi nu pot explica cum a învins absurdul ?!
O absenţă de sine,

viitorul în ruine a căzut.

Strigă sufletul disperat după ajutor,

dar realitatea crudă înfrânge inconştientă fericirea..

Şi-n infernul prezent

Şi în edenul absent

A murit şi iubirea.

Mi-ai vândut iluzii

Eu le-am procurat crezând că-mi vor fi de folos

Mi-am dat nopţile,

Mi-am dat zilele,

Fără rost.

Insomnie

E vară şi cald

însă mă cuprinde câte un frig

De acela – sufletesc

Nu mai ştiu ce să mai fac

Nu mai ştiu ce să gândesc

Nu pot sa mai adorm

și insomnia-mi este sorã

Tresar prin somn

și-apoi veghez cum trece oră după oră

Niciodată suficient

În jur doar gânduri, dorinţe şi visare

Toţi cu ale lor speranţe şi dureri 
se plimbă sub lumini de felinare 
și permanent îşi dau păreri.

În astă lume nimic nu e suficient

Dorim mai mult decât se poate

Aşa e omul din trecut şi din prezent,

Un egoist care vrea toate.

Vis

O negură îmi acoperă ochii

O ceaţă mi s-a implantat pe creier

O gaură mi s-a format în inimă
iar sufletul meu e cât un greier

O panglică îmi acoperă faţa

Un păianjen îmi împăienjeneşte corpul

Furnici îmi mănâncă obrajii

Trupul imi stă neclintit ca mortul

Un întuneric se aşterne pe gânduri

și puncte negre pe plămâni

Doar cruci şi numai cimitire

Simt cum morţii îmi dau din mâini

Mă cheamă
Mă strigă cu disperare

Mi-e greu pe suflet
Toate s-au stins

Şi cimitirul mă înfioară...

dar mă trezesc, e doar un vis

Nebuni din dragoste

Toţi suntem nebuni 
când ne îndrăgostim

Şi fiecare sentiment

devine o inimă.

O inimă scăldată în furnicături,

dor, admiraţie, amintiri...

Cu toate astea,

Iubim să iubim

Două secole

Oare ce a mai rămas din noi ?

Nu cumva doar o speranţă putredă şi goală ?

Ne scăldăm într-un ocean plin de întuneric

Şi ne minţim cu teorii absurd de grosolane

Creezi legi pe care eu ştiu doar să le încalc

Nu-mi arunci frânghii sau veste de salvare

Mă laşi într-un vacuum fără posibilităţi

Oare unde am rămas noi ?

Nu cumva în punctul nul ?

Ţi-am dat timp să te dezvolţi,

însă îmi răspunzi cu partea verso a monedei

Ce rost mai are faptul că dorul de noi,

cei din trecut,

ne frige ca un cărbune roşu ?

Atât timp cât poziţia îţi rămâne neschimbată,

prefer tunelul, goliciunea şi infernul în care m-ai lăsat

decât lanţurile

O singură viaţă am şi o voi consuma aşa cum imi dictează conştiinţa

Mai bine în singurătate veşnică 
decât condamnată la supunere

Două inimi arse suntem noi
Două secole care nu se vor intersecta vreodată

Asta suntem

Aceasta este destinaţia în care am ajuns

Între ieri şi azi

Un cer debusolat inspiră frica viitoarelor plictiseli

Un soare putred luminează prezentul fără acoperiș

Pășesc murdar umbrele unui trecut glorios

Solidar, gându-mi trăiește doar cu ieri

Fardez câteva fabulații triviale 
ce-și merită soarta la cinci metri sub pământ

Fără atenții supuse și justificări cobite

Infinitul tăcerii culege noime mortale

Înec în sec

O nouă zi aleargă pe un drum greșit
O nouă viață plină de farse și pământ

Respir,
mor
și din nou renasc

Fiecare oră mă poartă prin generații noi

Experții spun că omul râde de 15 ori pe zi
Eu, însă, azi râd de miliarde de ori
În schimb următoarea zi mă înec în sec

Profeţie iluzorie

Totul pornește de la el,

profetul iluzoriu

Nebunul seamănă neîncetat preziceri cu conotație americană,

dar noi, aflându-ne în electorala celor mai tari imaginații,

frământăm percepții pe care dorim să le simțim în întregime

Zvonuri călătorind prin alfabetul inexistent

Gânduri reci vâslind pe marea fără valuri

până la gara care duce nicăieri

Triliarde de mile zbânțuindu-se cu timpul

în "Dat cu capul de pereți"

Falsul oferă gratuit lumina la cutie,
zgârie liniștea cu metal puternic

Te învață manierele capriciilor

Ce deliciu, creștete ciobite de gloanțele oarbe ale ipocriziei!

Și noi ne încredem în fals pentru că suntem artificiali

Suntem din același aluat cu el

Împreună suntem un tot întreg, un singur proroc american

Și ce mai punem otravă pe reflecție, sărmănica nu mai respiră

L-aș întreba pe Nietzsche în care adâncime zace adevărul

Dar la ce folos răspunsul, de ce m-aș tulbura?

Oricum, sfârșitul va fi nud și plin de statui devorate

Revoluţia simţurilor

M-am simțit inutilă în mijlocul rânjetului tău lume
De parcă un flux de mizerii au fost dezgolite din adâncul iadului înflăcărat.

Ieri, priviri reci pătrunse prin mine,
priviri ciudate,
priviri otrăvite.
Suspiciune...

Război ați declarat!

Vă rog, fără arme, focuri
Economisiți gloanțele.

Îmi mușc buzele până la sânge
Și-i cer lui Hades să mă îngroape de vie.

Cand 1+1 fac 0

Orele pleacă și iau cu sine fragmente din noi,
cei de ieri,
cei de azi,
cei de mâine...

Numai viața nu face față ecuațiilor matematice,
Fiecare plus alipit anilor dă zero.

Paşi eterni

În curtea sufletului frigul își face culcuș pentru mult timp

Lumina taie orizontul camerei în nouă

Din tavan plouă cu trecut odorifer

Pereții negri duhnesc a secol chinuit

Tabloul zilei de astăzi atârnă în minte

iar ochii ard de furie când încerc să scutur noaptea din mine

Oglinda rece absoarbe un eu străpuns de multe întrebări fără răspuns

Eul meu,

topit de veșnicul vechi

Și din nou calc pe aceiași spini

și doare

și înțeapă

Și nu mai înțeleg de ce nu înțeleg revenirea

Indicator la început de cale

Topim ploaia în păr, în mâini, pe haine

apoi șifonăm stația cu picioarele umede,
după o seară lungă în care am jucat emoțiile la cărți.

Senzații parestezii înoată prin vene
atunci când doi ochi se licăresc în alții doi 

și un contur de orizont se oglindește în noi,
înmugurind iubirea într-un soare dezgolit de puncte inumane.

Doi ochi noi

Mi-a bătut iubirea în geam.

I-am deschis.

A intrat indecentă, fără pic de cuget, în salonul cu priviri.
În urma ei creșteau umbrele dorului dezolant
și amintirea.

Din ceasornicar se scurgeau minutele grăbite
iar ochii imi căpătau o altă formă și culoare.
Un miros proaspăt de iarnă îmbinat cu raze de primăvară
îmi înțepa inima pe intervaluri febrile.

Și trăiri, atâtea trăiri sonorizate de iubire
desenau cei doi ochi noi
în negru limpede,
în claritate,
în ritmuri ireversibile.

Prinsă în limitele absurdului

Liniște friabilă
disimulată de acordurile fine ale unor note vibrante

Creștetul copacului singuratic ascuns pe dealul parcurs de picioare goale

Umbrele nopții alunecă cursiv prin ochii vietăților aflate la câteva minute de spațiul închis

Luna își prelinge rotunjimile argintii prin geamuri și oglinzi

O singură lună,
o singură noapte,un infinit de reflecte

Un singur dor,

un singur om,
într-un univers plin